RO | EN

Dintotdeauna omul a fost fascinat de lumea în care trăieşte. Şi-a pus mereu întrebări şi a căutat răspunsuri. Când răspunsurile au fost date de mintea lui a născocit mii de ipo-teze, când le-a primit pe ale Creatorului a aflat Adevărul.

La jumătatea secolului al XIX-lea se credea că Religia în general şi creştinismul, în special, vor falimenta lamentabil, datorită teoriei lui Darwin, căci „triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credinţă întemeiată pe naturalismul evoluţionist. Noua credinţă urma să devină temei nu doar ştiinţei, ci şi guvernării, legii şi moralei”1. Este de la sine înţeles că nu toţi oamenii de ştiinţă ai timpului au îmbrăţişat sau agreat ideile lui Darwin, „câţiva dintre cei mai străluciţi savanţi ai lumii – de la Richard Owen şi Louis Agassiz în anii 1860 şi până la Richard Goldschmidt şi Otto Schindewolf în anii 1940 – au arătat comunităţii ştiinţifice stânjenitoarele dificultăţi ale teoriei darwiniste…”2, dar omenirea nu era dispusă să asculte ceea ce nu-i făcea plăcere.

În anul 1959, când se împlineau 100 de ani de la publicarea lucrării Originea speciilor, în mai multe locuri de pe glob s-a serbat Centenarul Darwin. Cu această ocazie, la Universitatea din Chicago au venit savanţi de pretutindeni pentru a fi părtaşi triumfului, nu doar al teoriei ştiinţifice, ci al unei viziuni asupra lumii. S-au spus cuvinte mari, s-au trasat direcţii, s-a savurat triumful raţiunii. Zoologul Julian Huxley, nepotul renumitului Henry Huxley şi inventatorul cuvântului agnostic, prezent la Chicago, spunea, printre altele: „Istoricii viitorului vor socoti probabil prezenta Săptămână Centenară ca rezumând o importantă perioadă critică din istoria acestui pământ al nostru – perioada când procesul de evoluţie, în persoana omului iscoditor, a început a fi cu adevărat conştient de sine… Este unul dintre primele prilejuri publice când s-a recunoscut pe faţă că toate aspectele realităţii sunt supuse evoluţiei, de la atomi şi stele şi până la peşti şi flori, de la peşti şi flori până la societăţile şi valorile umane – pe scurt, că întreaga realitate este un unic proces de evoluţie”3. Însă adunarea de la Chicago nu a fost lipsită de surprize, căci paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din California a anunţat, public, existenţa unui grup de savanţi care îmbrăţişau teza creaţionistă.

În acelaşi timp, la Moscova se întrunea un conclav ştiinţific sub preşedinţia savantului rus A. Oparin, cinstind momentul cu un simpozion intitulat Originea omului, destinul omului. Aici, paradoxal, lucrurile nu au mai decurs în nota triumfalismului american, ci lumea ştiinţifică a fost divizată, deşi comunismul era în floare. Pentru prima dată, un grup de savanţi a dezaprobat teoria evoluţionistă, deşi se temeau să atace făţiş concepţia dominantă despre lume. Atunci, savantul Oparin a înclinat spre creaţionism, iar argumentele pe care le-a folosit au fost consemnat într-o lucrare intitulată, de asemenea, Originea omului, destinul omului.

Şi atunci, ca şi astăzi, lumea ştiinţifică se afla la răscruce de drumuri: o parte din savanţi erau fascinaţi de complexitatea lumii şi, analizând-o, considerau că ultima realitate a existenţei este de origine materială, adoptând ipo-teza evoluţionistă a lui Darwin. Alţii, sesizând confuzia lumii ştiinţifice între creatură şi Creator, între subiectul existenţei şi existenţa însăşi, între lumea aceasta, cu multitudinea legilor ce o guvernează şi Legiuitorul ei, au optat pentru singura teză reală, aceeaşi de mii de ani, a unui Creator care a creat tot ceea ce există: teza creaţionistă.

Scandalizaţi de despotismul ştiinţei, care nega Adevărul revelat, o parte considerabilă a lumii ştiinţifice, conştientizând că, dacă nu există Adevăr absolut nu există deloc adevăr, că adevărul căutat în afara Revelaţiei este mort, s-au desolidarizat de materialismul ştiinţific şi au revenit în corabia mântuirii – credinţa în adevăratul Dumnezeu. Este adevărat că, după un secol de îndoctrinare cu darwinism şi încă unul cu materialism, omului de ştiinţă contemporan îi este greu să se debaraseze de toate sechelele şi să-şi primenească total mentalitatea. Aşa se face că savanţii de la Princeton, care condamnă materialismul grosier şi se revendică ca apologeţi ai filozofiei existenţialiste, postulând existenţa unui Dumnezeu şi a unei lumi spirituale, confundă pe Dumnezeu cu materia atribuindu-I „calităţi” fizice precum cele de energie, forţă ş.a.

Pe aceeaşi linie s-au situat şi unii teologi care, impresionaţi de cuceririle ştiinţei, au încercat să reinterpreteze Credinţa astfel încât să se adapteze la mentalitatea omului modern. Exponentul cel mai fidel al acestui curent a fost preotul catolic Teilhard de Chardin, care a reinterpretat textul Scripturii, în aşa fel încât să fie în acord cu evoluţia. El nu a înţeles un lucru esenţial, anume că evoluţia nu contrazice Biblia, ci contrazice dovezile ştiinţei. Căci Biblia nu prezintă un adevăr oarecare, ci Adevărul descoperit dumnezeieşte, iar adevărul ştiinţific nu poate să contrazică Adevărul divin, fie şi numai pentru faptul că ştiinţa analizează minuţios, cercetează critic şi expune sistematic rezultatul cercetării datului revelat, a ceea ce există şi ea descoperă, puţin câte puţin, că ceva există, că există într-o stare sau alta, că sunt unele legi care guvernează existenţa, dar că suma adevărurilor descoperite de ştiinţă nu poate să contrazică Adevărul. În cazul în care adevărul ştiinţific ar contrazice Adevărul revelat, ştiinţa ar fi suspectă, fie de nesinceritate, fie de falsă abordare a realităţii, care nu poate fi una la om şi alta la Dumnezeu.

Când se manifestă astfel de divergenţe între ştiinţă şi religie, vina o poartă, se pare, ambele tabere. În istoria trecută au fost momente când religia a dorit să dicteze ştiinţei, dar nu au lipsit nici cele în care ştiinţa a desfiinţat religia. Şi într-un caz, şi în celălalt, a avut de suferit Adevărul, oamenii au devenit mai săraci, indiferent în ce parte a baricadei s-ar fi situat. Între cele două tabere s-a deschis o mare prăpastie, care nu poate fi acoperită cu uşurinţă, cu atât mai mult cu cât fiecare parte şi-a format un limbaj, inaccesibil celeilalte, dialogul fiind astfel substanţial îngreunat. După ani de însingurare, atât ştiinţei, cât şi religiei, le este greu să se autodepăşească, să recupereze distanţa şi diferenţa ce s-au instalat între ele. Şi acest lucru este cu atât mai greu cu cât exponenţii celor două realităţi sunt tributari propriei formaţii.

Pr. conf. dr. Ionel Ene


Note

1 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul începuturilor. Perspectiva creştin – ortodoxă, trad. de Constantin Făgeţean, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 6.

2 Ibidem, p. 7.

3 Ibidem, p. 6.